28 iunie 1940 – într-un dosar imobiliar la CEDO

La 28 iunie 2011, CEDO a adoptat o hotărâre în dosarul Oculist şi Imas c. Moldovei. În această cauză, reclamanţi sunt Iosif şi Evghenia Oculist, cetăţeni ai R. Moldova şi Ilia Imas, cetăţean rus, care locuiesc în Leipzig, Petah-Tikva şi Novomoskovsk. În 1998, reclamanţii au înaintat o acţiune împotriva Primăriei Chişinău, solicitând redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil din Chişinău, care a aparţinut familiei acestora până la 28 iunie 1940.
Printr-o decizie definitivă din 6 decembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea respectivă ca nefondată. În faţa Curţii, reclamanţii au pretins că la examinarea acţiunii la nivel naţional nu s-a respectat principiul „termenului rezonabil”, contrar art. 6 § 1 CEDO. Perioada relevantă a început la data de 24 septembrie 1998 şi s-a finisat la data de 6 decembrie 2006. Prin urmare aceasta a durat 8 ani, 12 luni şi 14 zile. De asemenea, reclamanţii s-au plâns că în urma acestui proces au fost lipsiţi de proprietatea lor, contrar art.1 din Protocolul nr. 1 CEDO.

În temeiul art. 37 CEDO, printr-o declaraţie unilaterală din 5 decembrie 2008 Guvernul Moldovei a cerut radierea cererii de pe rolul Curţii. Guvernul a recunoscut că examinarea tardivă a cauzei a dus la violarea art. 6 CEDO şi a oferit suma de EUR 2 500 cu titlu de
satisfacţie echitabilă. Reclamanţii s-au opus ofertei Guvernului şi au solicitat Curţii pronunţarea hotărârii.

Curtea a respins declaraţia unilaterală a Guvernului în temeiul art. 37 § 1 c) CEDO şi a continuat examinarea admisibilităţii şi fondului cauzei. Luând în considerare toate probele prezentate şi jurisprudenţa sa, Curtea a considerat că durata procedurilor în speţă este excesivă şi nu corespunde exigenţelor “termenului rezonabil”.

Curtea a constatat că reclamanţii au încercat să obţină un drept de proprietate asupra unui imobil, care a aparţinut rudelor acestora. Din moment ce la momentul înaintării acţiunii, bunul nu se afla în patrimoniul lor, procedura nu se referă la un “drept existent al
reclamanţilor”.

În ceea ce priveşte, dacă reclamanţii au putut pretinde în continuare la o “speranţă legitimă” de a obţine restituirea bunului în litigiu, Curtea a constatat că nu a găsit probe, prin care ar putea concluziona, că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie ar fi fost una arbitrară şi ilegală. Curtea a concluzionat că reclamanţii nu au putut avea o “speranţă legitimă” să obţină restituirea bunului în litigiu.

În final, Curtea a notat că acest capăt din cerere este incompatibil rationae materiae cu art. 35 § 3 CEDO şi urmează a fi respins în temeiul art. 34 § 4 CEDO.

În faţa Curţii reclamanţii au solicitat 494,000 EURO cu titlu de prejudiciu material, 10,000 EURO, pentru fiecare, cu titlu de prejudiciu moral şi 2,810 EURO cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor naţionale, precum şi în faţa Curţii.

Curtea a cordat 1,600 EURO fiecărui reclamant cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

În faţa Curţii reclamanţii au fost reprezentaţi de către T. Ovcharenko, avocat din Moscova.